Am o poveste pentru tine..vine printul, va indragostiti, iti promite galaxia, tu il crezi…si petreceti ani buni impreuna..crezand aceeasi minciuna!
Intr-o zi unul dintre voi se trezeste la realitate…timpul impreuna nu e egal cu timpul fara el…ti se pare nedrept, dar corect! Timpul lui e pentru orice altceva in afara de tine, timpul tau ar trebui sa fie pentru tine, nu pentru iluzii!
TACI! Nu e vorba de el, ma refer la tine…taci, asculta macar odata creierul care mai are o ultima dorinta…renunta la prostii, renunta la durere…adevarul doare al dracului de tare, dar macar nu te omoara.
Nu fi masochista! Nu te taia cu lama vinovatiei…problema ta nu e el, problema ta esti tu….fiindca nu accepti NU!
Perfectiunea nu exista…el nu e perfect pentru tine…
Esti perversa…cu tine, preferi sa ai langa tine un barbat care vrea pe altcineva, ai vreo satisfactie?
Uuuuuuu, spui ca te doare despartirea…dar, nu te doare ca vine la tine doar din inertie?
TE iubeste……te adora, cand stai in casa si faci de mancare, esti femeia perfecta…esti mama lui…iti place?
Inceteaza sa te minti…iubesti o iluzie…iluziile ranesc…tu te ranesti…cam cat mai ai de gand sa te maltratezi?
N-ai gasit barbatul care sa te merite?…nu-i bai, nici barbatul pe care sa-l meriti nu te-a gasit inca…
Nu poti sa renunti? Te inteleg…oooo, crede-ma…stiu cat doare, stiu cum te simti…stiu ca nu vezi drumuri, desi ai atatea indicatoare care-ti arata sensul….ai miopie -4…vezi scheletul, nu distingi elementul…nu-i nimic, exista ochelarii constiintei pentru asta!
Ai de ales….sa mergi mai departe, sau sa te astepti sa faci aceeasi greseala….
…vrem sa credem ca intr-o zi va fi altfel…nu facem nimic ca sa schimbam monotonia si banalul din vietile noastre, cu toate astea speram ca cineva va face o minune pentru noi si vom atinge ce ne-am propus, asa dintr-o data!
..avem prieteni pentru care nu insemnam nimic. Un an in plus la cei multi nu inseamna ca cineva te respecta sau te iubeste mai mult, inseamna doar ca s-a obisnuit cu prezenta ta! Si asta e trist!
…asteptam sa vina calare pe un Mercedes, BMW, 4×4 un print care sa ne transforme in printese…povestile sunt pentru copii, nu pentru oamenii mari care au pretentii de la ei!
…vrem sa aratam ca profesional suntem buni, daca ne afundam in mediocritatea unor scuze de tipul : “Am rate de platit la banca!”, “E doar o faza!”, “M-am obisnuit cu acest colectiv”, “Mi-e greu s-o iau de la capat!”
…pretindem ca suntem altcineva…in realitate ne place confortul de a fi ratatii care executa ce li se cere!
….soptim pe la colturi ca vrem schimbare…dar, cand avem o sansa sa schimbam ceva, o ratam intentionat!
….suntem revolutionari in sinea noastra, iar starea asta ascunsa bine o tinem!
…..rostim cuvinte mari, cand faptele noastre sunt mici!
Patru zile de proteste…din care nu am inteles absolut nimic…
Patru zile de cand mass-media este, efectiv, detasata in Piata Universitatii…
Scandaluri, vandalism, lozinci de duzina, jocuri politice, exhibitionism fizic si intelectual…nimic mai mult…
Patru zile in care n-am inteles “DE CE?”
Nici eu nu sunt multumita de multe lucruri din aceasta tara…si da, poate intr-un fel astept ca cineva sa preia initiativa si sa imi rezolve mie frustrarile de cetatean roman…dar, nu asa…nu iesind in strada fara rost, nu creand o sceneta demna de schitele lui Caragiale, care abunda in penibil de situatie. Spun NU violentei! Spun NU dezmatului fizic!
Jandarmul care bate tot
Jurnalistii sunt batuti de jandarmi, protestatarii sunt batuti de jandarmi…astept momentul in care jandarmii sunt batuti de jandarmi…Cand te arunci in ploaia de pietre, garduri etc. iti asumi ca s-ar putea sa te fericeasca vreo arma contondenta.
Pana la urma, te duci la protest, nu la spa.
Jandarmul, bau-bau
Asa arata jandarmul din Romania: are colti, are norma de dube pline cu oameni dusi la sectie, e fioros si bate tot ce prinde (jurnalisti si protestatari)… Stiati ca…?
Jandarmul:
- are familie
- isi exercita o functie, o meserie
- vegheaza la siguranta celorlalti cetateni (care se intampla sa nu faca parte din randul protestatarilor)
Dar, jandarmii dau in protestatari si in jurnalisti? Serios? Esti jurnalist, in situatii de criza ar trebui sa existe un “dress code jurnalistic” ca sa eviti cafteala ocazionala si neintentionata.
Gardurile si copaceii sufera, de ei nu vorbeste nimeni
Contribuim in fiecare zi pentru gardurile si copaceii care se presupune ca infrumuseteaza Bucurestiul…care incercau, intr-un fel, sa aduca turisti in aceasta capitala destul de saraca in infrastructura ei turistica.
Batjocorim zi de zi acest oras, in mod iresponsabil si fara o cauza despre care sa avem habar.
A nins in Bucuresti…frumos si degeaba
Ieri, 16 ianuarie 2012, a nins in Bucuresti. ..cu fulgi mari in cateva zone din capitala (Tineretului, Unirii, Romana)., creand o perdea de cristal. Este prima ninsoare sesizabila din aceasta iarna, in Muntenia.
Cu toate astea, a fost facuta KO de catre avalansa de pietre de la Universitate. Pacat!
Centrul capitalei….multe cladiri din 1800 toamna, tencuiala cadea si acum 10 zile, si acum 10 ani..problema ei e veche si inca nerezolvata…pana acum 4 zile, cand (s-a gasit solutia) am fost inspirati : sa smulgem tencuiala si sa aruncam cu ea, in piata Universitatii…
Facem si-un sport national din treaba asta? Ne bagam anual la “Aruncatul cu tencuiala”?
O umila concluzie
Violenta nu rezolva nimic! Am putea incerca macar odata in viata sa ne pastram integritatea si sa aruncam cu galetile, pachetele de zahar, faina, chibriturile, cei 20 de lei de mituire care impanzesc tara inainte de sesiunea electorala….si sa navalim precum cotropitorii (sper) cu stampila de vot pe schimbare.
Da, nu garanteaza nimeni ca va fi mai bine, ca ala pe care-l votam va fi mai bun…nu stim nimic sigur, dar avem dreptul sa incercam ceva.
….ni se pare iubirea, asa ca mereu vrem s-o complicam. E mai palpitant sa-i reprosezi lui ca nu te iubeste, doar ca sa auzi ca o spune (de gura ta!), e dulce sentimentul triumfului cand va certati pe libertatea ta de mascul feroce….pe care nu stiu daca ti-ai dat seama ca ai ingradit-o benevol, atunci cand ti-ai asumat ca o relatie functioneaza in doi….e cool sa te lauzi cat te-ai chinuit sa-i alegi un cadou frumos….mai ales ca, evident, tie nu-ti sta in fire sa fii asa soft, ce pana mea…tu esti un barbat adevarat.
Iar ea…..de cate ori i-ai spus ca nu vrei sa mergi la teatru, ca nu-ti place sa te sune non-stop, ca nu-ti place sa stea mereu-mereu cu gura pe tine? Si tot nu intelege? Asa sunt femeile……vad concurenta si-ntr-o bere (ce-i drept, femeia versus bere = sah mat pentru bere), mai spune-i si tu din cand in cand ca azi e berea ta…sunt convinsa ca se mai linisteste….
Spui ca femeile sunt complicate cand n-ai tu tupeul sa le infrunti, dar sunt si proaste atunci cand faci ce vrei cu ele….cel mai trist este ca te lauzi cu treaba asta…pentru ca, dragule, s-ar putea ca la un moment dat sa fii si tu papitoiul cuiva…si e mai grav….pentru ca in general, tu pleci cu inima ei, dar ea pleaca de langa tine cu barbatia ta….
Barbatii nu gandesc…..asa-si spun multe femei…cu toate astea, cand sunt nervoase le gasesc undeva creierul….si draga mea, daca creierul lui e acolo unde l-ai pozitionat….iarta-ma ca-ti spun, dar tot asa te-a ales si pe tine.
Barbatul este superficial…..este un animal gata de vanatoare…..macar el omoara prada, tu o bagi intr-o cusca si ii ceri sa faca flick flack-uri numai pentru tine.
Femeia vrea numai bani, haine, excursii, sa o iubesti 24/7….dragul meu, inseamna ca tu ai o parerea foarte buna despre tine…..din moment ce te-a ales pe tine,nu?
Tu esti simplu, nu vrei relatii complicate….pai atunci, hai, ridica manuta si trage cortina la comedia asta pe care o joci de ceva vreme pentru ca nu ti-a oferit nimeni un alt rol mai bun. Ori ai curea la pantaloni, ori tii de ei ca sa nu cada?
Iar ea….ea vrea o relatie ca-n povesti, vrea un print pe cal alb….vrea sa-i aduca luna de pe cer…..ii comunica asta barbatului si el pleaca….Tu ai sta daca cineva ar vrea sa fii ceva ce nu ai putea fi?Daca ti-ar cere sa fii perfect asa cum vrea?
“Ma ranesti mereu…pentru ca nu intelegi? De cate ori ti-am explicat un lucru?”….ori iti place sa fii doamna invatatoare, ori ai o problema……
“Mie imi plac femeile cu forme perfecte….uita-te cum arata gagica asta….”. Pai, hai, fii curajos, du-te la ea sa vezi ce zice!” sau…lasa…..stii la fel de bine ca mine ca n-ai tupeu!
Ai un prieten minunat, stati in aceeasi casa, mancati seara impreuna, dormiti impreuna, impartiti totul in viata….dar, simti ca-ti lipseste ceva…..crezi ca ar putea fi comunicarea?
Te-ai despartit de el, era totul pentru tine….si alta totul pentru el….cu toate astea nu vei mai iubi pe nimeni la fel in toata viata ta…..corect, vei iubi altfel…..si poate vei fi si tu iubita! Sau tocmai asta e problema? E mai bine sa vrei ceva ce n-ai avut?
“O iubesc pe femeia asta enorm…..o iubesc asa mult incat nu-mi pot aminti absolut nimic din ceea ce-i place!”E nasol cand esti asa indragostit, ma mir ca tii minte mereu ce frumos ii sta cand te serveste cu o bere!
“Iubitul meu e totul pentru mine!”: ma alinta, e sprijinul meu, e aerul meu….
“Iubita mea e totul pentru mine!”: mama, bucatareasa, spala, face curat…..
Inca din copilarie am fost fascinata de psihologia congnitiv-comportamentala si de limbajul non-verbal, probabil de aceea filmul meu preferat este “The butterfly effect” si in fiecare seara urmaresc (cu o atentie care ma sperie si pe mine) fiecare episod din CSI, Criminal Minds si Dr. House.
Schitarea portretului comportamental al unui individ mi se pare un puzzle din care avem efectiv doar piesa centrala. Daca in filme si in romane trairile si gesturile unui personaj sunt emfatizate pentru a da dramatism si intriga lucrarii, in viata reala, dimensiunea trairilor ni se pare exagerata, minimizam si persiflam reactiile celor de langa noi, neintelegand complexitatea de factori care au determinat acel comportament deviant.
E o lume care ne ofera pe tava depresia, anxietatea, fobiile, isteria, obsesiile, tulburarile de personalitate, instabilitatea emotionala, automutilarile si cel mai grav “drogul letal”, suicidul. Societatea este de vina ca putem
alege un “rau”? Este indiferenta umana o cauza? Sunt eu ca si individ cauza propriei mele existente?
Literatura de specialitate spune ca aparitia bolilor psihice este cauzata de un sistem de distorsionari ale realitatii, dar si de modalitati ilogice de gandire. Cauza? Experienta din trecut, fapte, atitudini si gesturi gresit interpretate, presupuneri fara un fond solid de agregare. “Mintea umana” este 24 de ore din 24 “la panda”…iar in balanta echilibrului emotional, lucrurile negative cantaresc mai greu decat cele pozitive. Ne concentram mai mult pe ce nu avem, ignorand toate lucrurile frumoase pe care le detinem si la care altii viseaza.
Sunt prea ocupat ca sa te inteleg, intelege-ma tu pe mine
Nu avem timp sa ascultam cu ochii gesturile celorlalti, nu avem rabdarea sa intelegem ca privirea pierduta a unui om nu inseamna doar ca e trist sau obosit, e greu sa te concentrezi pe altcineva, in afara de tine, intr-o lume in care doar tu contezi pentru propria persoana.
Acceptam cu greu sfaturile celor pe care ii vedem mai frumosi, mai impliniti, mai fara griji, mai bogati, “mai perfecti” decat insasi perfectiunea… Este dificil sa crezi ca intr-o societate care ne pune etichete, noi suntem insasi lipitorii de etichete. Si pretul pe care-l platim pentru asta ne costa o depresie: “Valorez prea putin?”, “Eu de ce nu sunt ca X?”, “Nimeni nu ma apreciaza la adevarata mea valoare!”
Construim sisteme de valori bazate exclusiv pe subiectivitatea derivata din propria noastra experienta de viata, care in mod obligatoriu este “mai multa si mai interesanta” decat a celor din jurul nostru.
Stiu ca nu sunt perfect, dar as vrea sa fiu pentru ceilalti
Cred ca aceasta este marea drama a omului din zilele noastre. Suntem ca o piatra care vrea sa fie neaparat cea mai pretioasa. Uitam, adesea, ca imperfectiunile noastre ne fac perfecti pentru cei din jur, pentru ca ne ajuta sa ne slefuim, sa ne poleim si sa defilam stralucitori pe podiumul unei vieti contruite numai pentru noi.
Uneori pare inevitabila frustrarea de a vedea in privirea oamenilor de langa tine absenta adulatiei, de a citi pe fetele lor ca esti la fel in fiecare zi, ca buzele lor nu fac efortul de a scoate cuvinte care sa-ti multumeasca, ca bratele lor nu se incordeaza ca sa te faca sa simti ca pentru ei contezi clipa de clipa…dar te-ai gandit vreodata ca poate nu ai nevoie de cuvinte pentru a intelege cat esti de important pentru ceilalti? Existi in viata lor in fiecare zi si pentru asta nu ai nevoie sa fii imbratisat.
Avem liberul arbitru dar il folosim doar in offside
Nu ne place ca altii iau decizii pentru noi, ne frustreaza ca nu suntem ascultati…dar, in esenta, nu facem nimic ca sa schimbam asta.
Suntem liberi sa alegem intre posibilitatile pe care viata ni le ofera. Raul si eroarea devin, astfel, rezultatele alegerilor gresite ale fiecaruia si ele nu pot fi excluse din niciun proces de decizie pe care-l desfasuram la nivel psihologic. De fapt, asta nu ne place! Pentru ca, in esenta, ne-am dori ca toate alegerile noastre sa fie bune, sa nu implice riscuri, sa nu implice niciun factor negativ care ne-ar tulbura echilibrul emotional cultivat pana la acel moment. Ghici ce? Nu se poate….liberul arbitru nu e ca un cartonas rosu pe care-l arati doar in cazuri extreme, el sta in buzunarul tau de cand ai inceput sa existi. E alegerea ta cand si cum sa-l folosesti.
Body language, de la senzualitate la semn de boala
Limbajul trupului, comunicarea non-verbala…o avalansa de sentimente si trairi exprimate, pe care prea putini le observam si pe care si mai putini le luam in seama.
Suntem obisnuiti sa ascultam doar sunetele si cuvintele care “ies pe gura” si de cele mai multe ori ele sunt doar goale. Exprimam mai mult atunci cand nu vorbim, si cu toate astea nu avem educatia care sa ne faca sa intelegem comunicarea non-verbala.
Gesturile involuntare sunt in plenitudinea lor un real ospat emotional, o expresie a gandirii in cele mai profunde procese ale sale. Ele oglindesc cel mai bine personalitatea si temperamentul fiecarui individ in parte. Ticurile, gesturile marunte, tresaririle, schimbarile privirii, incruntarile, relaxarea fetei etc., fiecare dintre ele ne poate ajuta sa diagnosticam o stare emotionala.
Cum facem asta? Asa cum spuneam, nu avem educatia comunicarii non-verbale pentru ca niciodata nu am considerat-o ca fiind importanta. Dar, fiecare dintre noi are propria experienta de viata si multe dintre trairi urmeaza acelasi “pattern”. Asadar, suntem capabili psihic sa identificam asemanarile dintre gesturile noastre si gesturile celor cu care relationam. De ce n-o facem?
Pentru ca nu ne pasa!
Lumea e depresiva, in aproximativ 121 de milioane de tipuri
Depresia afecteaza, la nivel global, aproximativ 121 de milioane de oameni. Potrivit specialistilor, numai in Europa de aceasta boala sufera 50 de milioane de persoane. De altfel, depresia este una dintre cele mai frecvente cauze ce afecteaza starea de sanatate, avand impact major asupra functionalitatii pacientului.
“In anul 2020 depresia va fi a doua cauza de dizabilitate, dupa afectiunile cardiovasculare. In ceea ce priveste prevalenta, ea este variabila si depinde de tarile in care s-a efectuat studiul. In schimb, depresia este de doua ori mai frecventa la femei decat la barbati”, a explicat dr. Bogdana Tudorache, presedintele Ligii Romane pentru Sanatate Mintala, pentru PaginaMedicala.ro
Nu fac “group support”, deci n-am concluzii optimiste
Toti stim ca este posibil sa experimentam sau sa fi experimentat un episod depresiv, putini o constientizam, si mai putini o admitem, iar daca unul dintre noi lupta impotriva depresiei are toata stima mea. Si…..stima mea conteaza, pentru ca, recunosc, sunt tare!
Va doresc sa tineti capul sus si pumnii incordati ca sa ripostati atunci cand vrea sa va loveasca peste bot!
O seară de miercuri, parcă nimic deosebit..începusem să vizionez cu o zi înainte filmul Midnight in Paris și am zis să-l duc până la capăt. Pe de o parte era curiozitatea stârnită de cuvintele frumoase și nostalgice ale Adelinei, pe de altă parte era curiozitatea de a înțelege și de a urmări geniul maestrului Woody Allen.
Zis și făcut! Câteva secunde au fost de-ajuns pentru ca muzica deosebită de pe coloana sonoră să mă țintuiască vreme de câteva zeci bune de minute cu ochii lipiți de ecranul computerului. Eram sătulă de povești de dragoste cu happy ending, de răsturnări spectaculos de previzibile de situații, de el care o înșală pe ea, de ei prieteni care se iubeau realmente…șabloane cinematografice care funcționează, dar care parcă de prea puține ori îți mai stârnesc vibrații interioare.
Povestea începe în stilul clasic: doi îndrăgostiți (fiecare de altceva) care vizitează Parisul. Ea este atrasă de lux, de superficialul din stilul pedant, este superficială în relație și previzibilă în acțiuni (se va întâlni în Paris cu un fost iubit, care îi va deveni partener preferat de joacă pe parcursul filmului), în vreme ce el se pierde într-o poveste nocturnă zămislită de străzile boeme ale Parisului, întorcându-l în timp, în anii 20, perioada în care el și-ar fi dorit să trăiască. Cunoaște numeroase personalități ale vremii : Hemingway, Dali, Pablo Picasso, soții Fitzgerald, criticul Gertrude Stein etc. Ceea ce este fascinant este felul timid și alunecos în care personajul principal (Gil), scriitor de profesie, îmbrățișează o lume pe care o cunoaște doar din cărți.
Povestea de dragoste extrem de scurtă ca și expunere, dar atât de intensă ca și trăire, dintre Gil și Adriana (una dintre muzele lui Picasso, în film amanta acestuia) este atât de simplă, de naturală încât nu lasă loc de întrebări care ar demonta echilibrul privitorului. Din păcate, Adriana alege să trăiască în Epoca de aur, o lume în care Gil pur și simplu nu vrea și nu poate să se potrivească. Ceea ce mi s-a părut remarcabil este felul în care Woody Allen se dezice de clișeul “Eu știu că reveriile astea nu se întâmplă în viața reală, ele sunt doar în filme”, introducând în film un personaj cu o apariție aproape insesizabilă, dar care surprinde esența acestui moment inspirațional.
Finalul este simplu, el rămâne deschis imaginației privitorului, un act scriitoricesc specific lui Woody Allen. Evident, nu voi da detalii legate de finalul filmului, trebuie să vedeți și să auziți fiecare secvență din film pentru a vă putea bucura de marele “Punct” sau de marile “Puncte de suspensie”.
Ceea ce nu prea mi-a plăcut a fost dramatismul și indiferența duse la extrem caracteristice rolului logodnicei lui Gil, Inez (Rachel McAdams). Ținând cont de faptul că personajul este unul mai degrabă schițat ca un grotesc emoțional și este secvențial, am putea trece acest fapt cu vederea.
Efecte post-film: un chef nebun de a scoate de la naftalină toate gablonțurile pe care le-am strâns de-a lungul timpului, o poftă inexplicabilă de a devora olfactiv mirosul filelor galbene ale unor cărți presate de vreme, m-am ales și cu o pereche de căști imaginare care-mi încântă neuronii cu muzica pariziană odihnitoare și melancolică a anilor 20.
Și da, filmul mi-a lăsat o amprentă…m-a lăsat intrigată de răspunsul la o întrebare care rulează fără pauză în mintea mea: Eu ce epocă sunt?
Primele cuvinte pe care le-am articulat cu o rapiditate fulminantă au fost: Audrey Hepburne. Anii 50, anii în care lumea femeilor miza pe eleganță, rafinament, un stil ușor opulent în vestimentație, dar care excela prin delicatețe și feminitate. Este chiar perioada în care Audrey turna primul ei film în rol de personaj principal – Vacanță la Roma (prestația din acest film i-a adus chiar și un Oscar).
De ce Audrey Hepburne? Pentru prima dată, ca să fiu sinceră am auzit numele ei când îmi făceam documentația privind activitatea UNICEF, ulterior am regăsit-o în filme, în stiluri feminine, în mine. Nu cred că aș putea defini rafinamentul, eleganța, frumusețea și grația altfel decât prin numele ei. A fost o actriță care a trasat o linie emoțoonală și grațioasă personajelor sale.
De ce anii 50?
pentru că-mi place rock and roll-ul
pentru că ascult Elvis, Beatles și Rolling Stones
pentru că m-a impresionat “Bătrânul și marea” de Ernest Hamingway
pentru că am văzut aproape toate filmele lui Walt Disney
pentru că am copilărit cu Stan și Bran care au revoluționat comedia
pentru că femeile aveau talia de viespe
pentru că îmi place să mă uit la televizorul meu color
pentru că a apărut prima sticlă de Coca cola și pentru că reclamele Coca-Cola erau foarte feminine:
Aș putea găsi multe alte motive pentru care aș putea schimba o bucățică din timpul meu prezent, cu una petrecută în anii 50. Au fost războaie sângeroase, lumea se împărțea între capitalism și comunism, însă eu personal văd o lume plină de energie, de dinamism, o lume dominată de individualism, o lume care pare că știa să imite fericirea perfect.
Tu ce epocă ești?
P.S. Cred că tot de la fericire a decis și Hugh Hefner să lanseze prima revistă Playboy cu Marilyn Monroe pe copertă
P.P.S. Câteva melodii de pe coloana sonoră a filmului Midnight in Paris
Un fel de confesiune de început: Spuneam săptămâna trecută că voi scrie despre lucrurile pe care vreau să le fac pentru mine. Am o pasiune care poartă numele de “călătorii”… dacă m-ar ţine buzunarele şi dacă timpul meu ar fi altul, aş hoinări prin lume cu un ghiozdan în spate şi-un aparat foto de gât, nimic mai mult! De aceea, amendamentul meu pentru aceste luni rămase din 2011 este să resuscitez secţiunea ” Un rucsac, un aparat foto şi-o lume de văzut -idei de weekend, de calatorii” pe care am început-o în 2009 şi pe care am pierdut-o pe drum…
7 scări de urcat şi-un Braşov în care timpul stă în loc
Plecare: Bucureşti, ora 09:00 (după ce ne-am delectat papilele cu gustul energizant al cafelei făcute la ibricul nostru micuţ şi vintage)
Traseu: Bucureşti -Ploieşti (şoseaua de centură)-Comarnic (unde am făcut un scurt popas ca să ne alimentăm cu un covrig aburind) – Sinaia (am străbătut centrul ca să nu uităm cum arată) – Buşteni (între Sinaia şi Buşteni am admirat forţat timp de 25 de minute peisajul, superb de altfel, deoarece se lucrează pe traseu şi se circulă pe o singură bandă pe câteva porţiuni de drum) – Timişu de Sus – Timişu de Jos (prima oprire – 7 Scări, zonă turistică nesemnalizată pe drumul dinspre Bucureşti, dar o poţi vedea când vii dinspre Braşov).
Şapte Scări de urcat
Se ajunge într-o zonă de camping (mai degrabă improvizat) de unde poţi face mai multe trasee (cel mai scurt este cel de o oră şi se ajunge la Canionul şi Cascada 7 Scări – pe acesta l-am ales noi din lipsă de timp).
Pentru cei care şi-au rezervat mai multe zile pentru a explora munţii noştri frumoşi există mai multe variante:
Timişu de Jos – Drumul Morii – Cascada Şapte Scări – Cabana Piatra Mare (traseu de 4-5 h)
Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare - Poiana Stânii Pietricica – Cabana Cioplea – Predeal
Revenind, plină de entuziasm mă înham la drum cu aparatul foto în mână, fascinată de drumul lin, împădurit, plin de brazi falnici de un verde închis aproape ireal, urmând cursul unui pârâu în care pietrele spălate de ape îşi schimbau culorile în funcţie de lumina soarelui.
La un moment dat, am avut de urcat cam vreo 15-20 de minute, pe un drum îngust, dar bătătorit de mii de paşi curioşi. Incomod a fost când pe această fâşie de pământ coborau şi urcau oameni deopotrivă, însă dacă ştii să aştepţi e totul ok….câteva secunde de răgaz pentru a admira arhitectura naturii.
Am ajuns în 40 de minute la Canion, lăsând în urmă o frumoasă cascadă şi răcoarea din pădure. Şi plini de entuziasm ne-am avântat în Canion. Prima impresie: “Doamne, câte gunoaie! Ce scări de fier şubrede!”. Cu toate astea, am început să urcăm, pe alocuri uşor îngrijoraţi (la un moment dat se urcă pe lângă o cascadă şi scările sunt lungi şi destul de umede, trebuie să fii puţin atent atunci când urci). Dar, cum se deschide Canionul, cât este de frumoasă priveliştea, cum natura este ea însăşi,neretuşată de mâna omului. Urcând în canion tot mai sus, tot mai spre inima lui, simţi cum tu devii natura şi cum natura este “tu”.
După un răgaz de câteva minute la ieşirea din Canion, ne-am întors la maşină şi ne-am îndreptat către Braşov.
Un Braşov în care timpul stă în loc
Braşovul l-am mai vizitat de câteva ori. Întotdeauna mă fascinează străduţele înguste, modul calm şi chibzuit în care oamenii vorbesc, felul în care timpul stă şi oricâte maşini şi claxoane ar fi parcă ceva le amuţeşte, parcă Tâmpa are o baghetă magică şi face ca tot ygomotul şi toată agitaţia secolului nostru să dispară.
Am vizitat clasicele: Piaţa Sfatului, Biserica Neagră, Cetăţuia din Braşov, dar am străbătut la pas toate străduţele şi am admirat arhitectura deosebită a clădirilor.
Ca şi cazare, Strada Lungă oferă numeroase opţiuni de cazare la pensiuni. Noi am optat pentru Pensiunea Italiană, am ales-o pentru că este foarte aproape de centru (10 minute de mers pe jos) şi datorită arhitecturii deosebite a camerelor.
P.S. Vă recomand cu multă căldură să daţi o fugă până în Poiană şi să va delectaţi cu o masă tradiţională la Stâna Turistică. Localul pare un muzeu specific românesc , o să pun câteva fotografii zilele următoare pentru că ele spun mai mult decât orice cuvânt.
În anul 2010, PaginaMedicala.ro a pariat pe tinerii medici şi a iniţiat proiectul social “Gala Tinerilor Medici”, un proiect care îşi propunea să aducă în lumina reflectoarelor tinerii medici cu performanţe deosebite în diferite arii de activitate ale Medicinei (cercetare, practică medicală, activitate didactică, afirmare internaţională, implicare socială, activitate artistică, activitate în PaginaMedicala.ro).
La categoria “Implicare socială”, Dr. Violeta Bratu a reprezentat un exemplu de tânăr medic român care se implică activ în acţiuni de voluntariat. În anul 2009, medicul a participat ca voluntar împreună cu alţi medici români din Spania şi România la o misiune externă umanitară în Uganda organizată de organizaţia neguvernamentală “Pro vivere dignum” din Spania. Timp de două luni a acordat asistenţă medicală la peste 2000 de pacienţi din taberele de refugiaţi din regiunea de nord a ţării. Un an mai târziu (n.r. 2010), a revenit în Uganda preţ de 5 săptămâni ( în tabăra de refugiaţi din Bolonio şi la spitalul din Ogur), practicând actul medical în pediatrie, ocupându-se de copiii cu vârste cuprinse între 1 săptămână – 18 ani şi fiind mâna a doua la diverse cazuri de hernie inghinală, varicocel, tumori benigne (lipoame).
Monica Brănescu (M.B.): Doamnă doctor, ce a însemnat pentru dumneavoastră nominalizarea la Gala Tinerilor Medici 2010?
Dr. Violeta Bratu: Am apreciat încă de anul trecut această iniţiativă fiind prima manifestare care îşi doreşte să aducă în atenţia societăţii implicarea tinerilor medici în cât mai multe dimensiuni ale vieţii sociale. Premiul acordat la secţiunea “Implicare socială” a iînsemnat o confirmare a valorii actului medical în misiuni de voluntariat extern. Am descoperit frumuseţea actului medical ori de câte ori cei suferinzi primesc alinare iar singura răsplată pe care o pot dărui este un zâmbet, o lacrimă de bucurie sau un simplu mulţumesc.
M.B.: În ziua de astăzi, medicii tineri sunt într-o permanentă luptă cu timpul în profesia lor. De ce aţi ales să vă implicaţi activ în segmentul social?
Dr. Violeta Bratu: Implicarea în viaţa socială a medicului cred că ajută profesia de medic să-şi păstreze adevărata motivaţie a actului medical: alinarea şi vindecarea suferinţei umane.
M.B.: Anul acesta (n.r. 2011), “Gala Tinerilor Medici” continuă să premieze performanţele tinerilor medici români. Doriţi să le transmiteţi un mesaj de încurajare acestora, pentru ediţia actuală?
Dr. Violeta Bratu: Sper ca din ce în ce mai mulţi medici tineri să descopere frumuseţea actului medical în misiunile de voluntariat intern şi extern. Succes tuturor medicilor care vor participa la a doua ediţie a Galei Tinerilor Medici!
P.S.: Un interviu aşa emoţional trebuie ascultat cu o muzică pe măsură:
Am în dulap multe haine, unele dintre ele le port până se rup, altele au încă eticheta pe ele…însă, există o singură haină pe care o îmbrac 365 de zile pe an şi pe care în primele 30 de secunde o dau jos şi port altceva. Nu-mi place să mă port pe mine, pentru că la un moment dat materialul personal a încetat să mai conteze, am încetat să cred că e o parte din ceea ce sunt, fără a înţelege că dacă trag de firul care mă deşiră o să rămână-n urma mea doar un ghem de regrete şi de frustrări.
Am uitat să mă port? Ce glumă bună….cum ai putea uita vreodată ceea ce eşti, când tot ce faci în fiecare zi este să te renegi?
Atunci poate nu sunt eu de vină…poate e timpul care se contractă, rutina, monotonia, depresia, calculatorul, poate sunt nervii prea mulţi şi prea băgaţi în seamă…NU, sunt doar eu care mă evit, mă ascund în spatele unor clişee pentru că în esenţă sunt prea fricoasă să mă înfrunt!
Aşadar, societatea e de vină….trebuie să fie ea, dacă nu am curaj să fac nimic pentru mine, trebuie să fie roboţelul cu chipul meu cel care nu ştie cum să procedeze….trebuie să fiu eu cea lipsită de tupeu, cea care n-are curaj să lupte pentru ea însăşi, cea care coase hainele altora şi care-şi ignoră produsul personal…pentru că e mai uşor să-i “repari” pe ceilalţi decât pe tine.
Vreau să cânt la chitară, vreau să văd lumea, vreau să scriu o carte, vreau să mă plimb cu bicicleta, să merg la sală, să-mi fac un portofoliu foto, să creez lucruri care să conteze, vreau să-i fac surprize lui, vreau să-i fac fericiţi pe cei de lângă mine, vreau multe….şi niciodată nu intră în planurile mele “vreau să fiu eu”.
Şi el….el vede tot ceea ce nu văd eu că sunt, însă nu pot să văd prin ochii lui nimic…pentru că ploaia de imperfecţiuni ce am creat-o între noi mă orbeşte.
“Dar, o să fac ceva!” tradus “Trebuie să fac ceva pentru mine!” rămâne de cele mai multe ori o simplă afirmaţie spusă la drum de tristeţe mare…
Mă blochează gândul că trebuie să mă “recunosc”, să mă întâlnesc din nou cu mine…să-mi acord credit, să ieşim împreună…să am o relaţie reală cu propria mea identitate…dar, îmi datorez încercarea!
De astăzi, aş vrea ca-n fiecare săptămână să pot scrie un post despre un lucru pe care l-am făcut pentru mine. Uraţi-mi succes, alăturaţi-vă sau doar urmăriţi-mă….dar, staţi aici…am nevoie să fiţi lângă mine să bem şampanie la finalul anului….
Îmi place să boxez…mă relaxează meciurile în oglindă în care mă fac knockout, când scot din dulapul toracelui cea mai tare mănuşă de box inventată vreodată: inima….Mamă, ce doare când dau cu ea de toate prostiile pe care le întâlnesc în calea mea….mă doare când mă lovesc cu ea peste ochii care stau lipiţi de o figură pentru care sunt invizibili, peste mâinile care ar îmbrăţişa parfumul unei fantome, peste picioarele care ar rupe-o la fugă după o iluzie, peste limba care ar spune secretele unei inimi prea obosite ca să riposteze, peste trupul silfid şi încărcat de povara unor glume, peste buzele care ar sorbi seva mincinoasă a unor aparenţe, peste capul care ascunde un creier în formă de el….
Dar azi, azi sunt sătulă de vânătăile ineficiente pe care mi le cauzez, de sevrajul în care mă târăsc de când nu-l mai consum….aşa că, arunc mănuşa mea de box în direcţia cui o fi…n-am nevoie de ea, pentru că n-am nevoie de ceva care îmi face rău de prea multă vreme….Într-o zi…într-o zi o să primesc una nouă….
