Viaţa-n acorduri de chitară

Întotdeauna mi-am dorit să cânt la chitară şi la pian..să pot reda în note dulci toate concertele pe care le realizez la nivel cerebral destul de des :).  Îmi amintesc cu emoţie de orele de canto,de vocalize şi de „Ceata lui Piţigoi” cântată pe fugă la pian, înainte de vreun spectacol organizat la şcoală. În mintea mea rulează neobosit filmul orelor de dans, a cursurilor de creaţie, creionul de 2 centimetri rămas după maratonul poeziilor scrise la 4 dimineaţa în liniştea dormitorului plin cu postere cu Pink, Aerosmith etc., de orele petrecute pe terenul de baschet cu fetele atunci când uitam de foame, somn, casă, teme pentru că timpul se oprea în loc pentru mine, de toate zilele petrecute cu Ana, în care eram personaje rupte din romane… iar eu încerc să captez secvenţe din el, pe care să le ascund de buretele aspru al uitării.

Mi-am reprimat dorinţele şi am vrut cu încăpăţânare să iau viaţa în piept, să-mi construiesc o carieră şi în naivitatea mea am subestimat preţul pe care  trebuie să-l plătesc pentru a fi a „career woman”.  Nu mă plâng, n-am dreptul, pentru că fac ceea ce mi-am dorit mereu să fac, însă …ah, mercurul din termometrul pasiunii mele se îndreaptă încet spre 0. Acelaşi program în fiecare zi…casă, birou, casă, aceleaşi situaţii de neînţeles, aceeaşi oameni grăbiţi şi egoişti în metrou, aceeaşi luptă agresivă a tuturor pentru 2 minute în plus, aceleaşi priviri goale şi plictisite, aceeaşi faţă mă priveşte scârbită în fiecare dimineaţă în oglindă.

Fierb ca lava unui vulcan atunci când mă gândesc la toate lucrurile pe care ştiu ca aş putea să le fac dar din diverse motive nu le pot face…pentru că presiunile profesionale au devenit ad literam „moartea pasiunii”.

Încerc să mă regăsesc, mă alerg ca nebuna şi sper să mă prind la timp pentru a-mi relua rolul principal în piesa vieţii, încep să socializez cu imperfecţiunile mele şi descopăr ascunse-n ele răvaşele care-mi turează la maximum motorul existenţei.

Nu vreau să fiu adultul pentru care viaţa e doar rutină, nu vreau să am riduri de tristeţe şi stres, le prefer pe cele create de zâmbetul larg, nu vreau să simt că lucrurile în care cred şi care mă reprezintă s-au transformat într-o povară, nu vreau o existenţă Sisifică…

Iar după lungi şi complicate sesiuni de introspecţie şi de interogare cred că încep să conturez un răspuns corect la întrebarea obsedantă ” De ce nu încerci să schimbi ceva?”

Respect,

Omul pentru care perspectivele asupra vieţii încep cu paşi mici să se schimbe

Anunțuri

2 comentarii

  1. si clipele petrecute in nuc la tara, manjite de verdele cojilor, cantand „viata e roz, si roz este lumea toata”, si orele pierdute in sir in fata portii, noaptea cu muzica la casetofon, si munca depusa in ridicarea unei „cazemate” cu laterale din tiglele de la stana de oi, painea prajita pe foc, cu castravetii furati de la bunica, petecele de material culese din acoperisul CEAP-ului ca sa faci hainute la papusi,mancand clatite si intrebandu-ne ce sunt alea „galusti”, invatand sa inotam la Trecatoare alaturi de cai si vaci si orice alte animale care vroiau sa „convietuiasca” acolo cu noi …

    1. :)câte lucruri frumoase…în scurtul timp petrecut la bunici!Îţi mulţumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: