Şi totuşi, unde sunt?

Primele lucruri care ies bine în evidenţă atunci când mă ‘admir’  dimineaţa în oglindă sunt cearcănele adânci pe care le port ca cel mai de preţ accesoriu clipă de clipă şi expresia feţei mele care de multe ori mă face să mă întreb dacă sunt eu sau dacă nu cumva am lipit vreun poster din Saw pe oglindă. Îmi iau pilule neuronale anti-depresive şi mă pregătesc plină de greaţă pentru o nouă zi identică celor precedente:casă, serviciu, masterat, casă….un program fabulos, care te ajută să-ţi dezvolţi perfect comunicarea cu propria persoană.

Şi cel mai trist este atunci când realizezi că eşti cel mai prost atacant din echipa existenţei tale, pentru că o dai în bară cu toate ocaziile care îţi ies în cale. E mai uşor să-mi plâng de milă că eu n-am timp, că sunt un copil bătrân, că mai întâi munca şi apoi distracţia, că oricum pentru distracţie îţi trebuie bani, pentru chirie îţi trebuie bani, ca să îţi iei ceva îţi trebuie…aţi ghicit…bani! Brusc, îmi dau seama că în afară de griji şi calcule eu am încetat să exist. Am încetat să-mi doresc lucruri simple care altădată mă făceau fericită, am încetat să-mi doresc ceva, am încetat să fiu egoistă cu timpul şi în loc să-l vrăjesc să mai stea un pic, eu îl rog insistent să treacă…azi 20, mâine 25, poimâine 30…apoi 40, 50 şi gata. Tragi linia după jumătate de viaţă şi-ţi dai seama că n-ai nimic şi că amintirile tale sunt legate preponderent de circumstanţe şi serviciu şi parcă un pic de filmele pe care le descopereai în primele 5 minute de generic, căci apoi cădeai lat ca o buburuză cu aripile frânte de greuţăţile pământului.

Şi după zile întregi în care frustrările mele fierb ca lava, erup şi mă întreb: Unde sunt eu? Unde e fata nebună care-şi dorea să cunoască lumea? Care pleca dimineaţa unde visa seara? Căreia îi plăcea să cânte şi să se distreze cu prietenii? Care mergea la teatru, la un suc, la o plimbare cu bicicleta în parc, care imita personajele din filme? Am sufocat-o atât de mult cu fantezia adultului din mine şi tare mi-e teamă că am pierdut-o.

Îmi dau târcoale aceste gânduri de ceva vreme, dar de cînd am aflat că Ioana Costea (fata de 19 ani bolnavă despre care am scris şi v-am rugat s-o ajutaţi) nu va mai avea niciodată şansa să facă toate lucrurile pe care viaţa mi le pune mie la dispoziţie dar eu sunt prea ‘adultă’ să le mai văd, m-am hotărât că niciun ban din lume şi niciun serviciu de pe pământ nu pot să-ţi dea înapoi timpul pierdut.

Cu respect, copilul bătrân din mine!

Anunțuri

Un comentariu

  1. Ufff, asta e cea mai mare teama a mea. Ca o sa ajung in acelasi stadiu de robotizare cat de curand. Momentan fac tot ce pot sa ma mentin pe linia de plutire, sa-mi fac timp pentru mine, intre facultate si munca, sa-mi fac timp pentru prieteni si pentru distractia pe care n-o mai intalnesti decat la 20 de ani, pentru viata personala, parinti, drumuri din capitala acasa, etc. Cam multe, nu? Cum naiba sa reusesti sa te imparti intre atatea… nu mai vorbesc despre somn su leneveala, care intra la capitolul lux ?!?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: